miercuri, 28 august 2013

Vă prezint o serie din cele mai impoortante interviuri ale Pr Justin Pârvu în legătură cu problema ecumenismului, a actelor biometrice şi alte probleme actuale

„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?  

Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?

Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate?

Asta poate şi datorită faptului că unii nu înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în mântuirea noastră.

După cum spun și Sfinții Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă, dar cu mult mai puternică.

Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?

Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți nu au știut.

Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?

Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă, foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun canon să fie eretici?

Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru neamurile creştine.

Da, aţi văzut că şi acest părinte grec Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa să îşi dea demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.

Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte. Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos. Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far călăuzitor pentru creştinătatea de azi.

Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte fapte de milostenie cu care se afişează.

E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.

Asta e o falsificare, bombonele pentru copii. El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini, nicio realitate de altfel.

Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de atitudine?

Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.

Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox, care a fost anunţat pentru luna iunie?

O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.

Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste pericole şi se vor îndrepta.

Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de atitudinea lor.

Acest episod seamănă cu un episod de la puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou, ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai… nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic. Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău pentru ce ai făcut”.

Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”
„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi  cred că oi termina”.
Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne lovim la cap.

Ei bine, aceste anchete ademenitoare se întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi nu  dobândeau nicio informaţie de la noi. Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule, Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz, dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum? Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să vă încarc memoria”…

Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi-or fi primit ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot.  În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.

Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid. Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid.  Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul. Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor… dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme, ca al directorilor?

Era şi mândria şi poziţia asta a lor de stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o mână de aşa-zişi stăreţoi.

Suntem printre primii europeni care introducem acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl stopăm?

În ce constă inteligenţa şi genialitatea acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Est inteligent pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din Lumina Sa.

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013, apărut în numărul 28 al revistei ATITUDINI


Este vremea muceniciei!

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!


Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei“(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele şi permisele auto acest cip biometric ce conţine amprenta digitală şi imaginea facială. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi  impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate -  ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi  îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenism, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul  sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.  Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

_________________________________________________________________


Noul apel al parintelui Iustin Parvu 25 Februarie 2009


Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-a stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.
Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi , nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.
Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.
Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?
Parintele Justin Parvu
___________________________________________________________________________



Interviu cu Părintele Justin: Noi mergem tot cu mucenicia! Aşa mergem până la moarte şi nu renunțăm!
(în avanpremieră din revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010)


-Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Ați folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulți s-au scandalizat. Poate Sfinția Voastră ați avut o altă înțelegere a termenilor decât au înțeles ei. La ce v-ați referit?

-Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desființez ființa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existența aceasta, poate să ducă o viață pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viața. Evident că Harul creşte sau descreşte în viața omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanță cu voința lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiința noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viața asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez „ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălțimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfințenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, ființială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viața omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiți în răutăți şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăți, a uitat frumusețea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăți, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puțin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puțin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceții antihristice.


-Din acest motiv mulți v-au acuzat că sunteți prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

-Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoți şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceți trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii „au datoria de a lumina prin viețuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiția Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor primi liniştiți pecetea.
Au căzut oameni şi cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziție de înger, sau putem să ne situăm pe poziție de demon, în funcție de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienți că, tot ceea ce lucrăm în viața noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viața noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viața noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viața şi voința lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.
Poziția căzută a omului a fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui. Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul din care-am căzut.

-Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?
-Cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur că da. Vedeți dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălțime Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălțime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munți, la înălțime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălțime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălțime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa este şi cu viața creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălțime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfințenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieții: prigoană, osândă, batjocură, nemulțumiri şi greutăți. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comoditățile acestei lumi.
-Vreți să spuneți că, pe cât eşti mai la înălțime, pe atât eşti mai responsabil şi te fereşti de orice cădere şi compromis?
-Deci cu cât te găseşti mai la înălțime, cu atât vezi şi gândurile şi bogăția şi frumusețea lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poți deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrățişezi pe toată lumea, şi pe cel care-ți vrea binele, şi pe cel care-ți vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viață, decât Hristos. Şi cu cât ne vom sui la înălțime, cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar de la înălțime se disting lupii din spatele măştilor.


-De ce considerați primirea cipului o lepădare aşa de gravă?

-Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viața în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înțelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineață, nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumusețile şi bogățiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine „ori era viața aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viața noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepțiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viața nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieții. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poți rata şi şansa aceasta şi să nu îți mai revii. Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiți de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputință şi inconştiență. Era o grea ispitire şi cernere.
Venea un caraliu şi-ți punea în față o hârtie sau două, îți dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulți credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi mențin credința în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere „foarte puțini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiți ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei „li s-a pus în față libertatea, li s-a pus în față familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinței. Unii au cedat pentru o țigară sau pentru un blid de mâncare, ce ți se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă „țigări, erau pepeni, erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de „rațiune”. „Uite câte le pierzi tu, câte ai tu în față şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în libertate, ca noi să-ți reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie. Noi avem putere să-ți reducem, în măsura sincerității tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îți dădeau o limuzină, şi te făceau să crezi ce spun ei.
-Cred că lucrau şi cu putere satanică.
-Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, frații tăi de suferință, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informațiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulți dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristețe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.
-Dar sufleteşte îşi reveneau?
-Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puțini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi țineau izolați, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viața politică, din această viață satanicească de temniță. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credință „aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simțeau durerea numai înafară, dar înăuntru simțeau bucurie covârşitoare.
ți trebuia probabil o pocăință ca a lui Petru ca să-ți revii.
-Da, dar e şi mai greu pentru unul care nu are o temelie solidă a credinței. Au fost încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.
-Şi credeți că n-au găsit?
-Au găsit, într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital. Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului. Păi se pot controla simțirile de la distanță. Măcar înainte duşmanul îl aveai în față. Aici nu ştii de unde te atacă. Aici nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieții umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice, că greu îți vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va păzi. Va trebui să iasă pustnicii din pustietăți şi să-i învețe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată. Încă mai sunt pustnici bineplăcuți lui Dumnezeu, neştiuți de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcați într-o chilie, nemişcați într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin fața chiliei lui; nu are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile lor, la fel trebuie să fie şi viața noastră ortodoxă. Va trebui să ne învățăm ochiul şi simțurile de a nu privi frumusețea materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.
Viața noastră ortodoxă este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunțăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla, aşa a fost generația de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăție Fiara bolşevică. Şi prin ei s-a format temelia, esența vieții creştine, ca o oglindă vie pentru viața occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferința noastră, de toate chinurile şi morții pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că românii urcă munții, piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumusețea şi bucuriile raiului de dincolo.
-Părinte, ce virtute sau faptă credeți că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?
-Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieți pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menținem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde „aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienți că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.
-Credeți că vom prinde vremurile apocaliptice?
-Acum este de abia începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeți cum pot ei provoca şi cutremure, şi inundații, şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi amintesc, pe front erau şi soldați cinstiți, jertfitori, şi alții care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toți cei care se lăcomeau la bogăția şi averea acestor necăjiți, întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviație şi toți aceşti oameni erau doborâți. Iar ceilalți mergeau fără grijă şi nu aveau nicio pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite, acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.
-Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieții duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral, în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?
-Măi, creştinii trebuie să învețe să renunțe, să dăruiască; să poată împărți puținul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistență a noastră în fața vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferințe. Aplicarea noastră practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferințele, durerile, nu numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti. Acum or să vină şi cipurile acestea şi alte metode de control al minții. Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi căderea şi pierzarea multora. Vor cădea toți cei care sunt legați de cele pământeşti. Nu poate să lase bogatul bogăția lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului că nu trebuie să ia cipul acesta. Câți dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziție de suferință, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puțini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulți duc poverile şi greutățile crucii, ci cei puțini, cei aleşi.

Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniți la mine toți cei osteniți şi eu vă voi odihni pe voi”. Amin!