Ce ne spun vechii Sf Părinţi (preoţi duhovnici) despre noua modă în stil apusean, în privinţa desei împărtăşiri a celor ce încă sunt stăpâniţi de patimi grele şi opritoare (mânie, curvie, beţie, hoţie samd), dar şi despre efectele acestei practici care nu conduce la îndreptare şi mântuire, ba chiar e deseori însoţită şi de îndrăcire


__________________________
Sf Ioan Gură De Aur:
"Dacă se împărtăşesc fiind păcătoşi, apoi nu trebuie să se împărtăşească nici la patruzeci de zile, şi nici o dată pe an.
Aşa cum cel ce are conştiinţa curată trebuie să se împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne împărtăşim cu 3nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an ne-am împărtăşi, nu ne eliberăm de păcate prin aceasta, ci mai ales mai mult ne osândim, Pentru că nici atunci nu ne împărtăşim curat. De aceea vă rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi simplu, aşa cum s-ar întâmpla, pentru că este sărbătoare. Nu!
Deoarece nici preoţii nu cunosc pe toţi păcătoşii care se împărtăşesc cu nevrednicie, Dumnezeu de multe ori îi descopera şi îi predă ca să fie pedepsiţi de satana. Deoarece când se întâmplă oamenilor boli, necazuri, calamităţi şi nenorociri şi alte asemenea rele, din această pricină vin, pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie. Si aceste pe care le-am zis, le arată Pavel zicând: De aceea adică, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie, sunt mulţi bolnavi, şi mulţi mor. Si cum, îmi răspundeţi, pentru că ne împărtăşim numai odată pe an? Dar aci este răul că nu vă gândiţi la vrednicia împărtăşaniei, la curăţia sufletului, ci o socotiţi la LUNGIMEA VREMII şi aceasta o socotiţi că este evlavie, adică a nu se împărtăşi cineva des, si nu ştii că şi numai odată pe an dacă te împărtăşeşti cu nevrednicie îţi vatămi sufletul şi dacă te împărtăşeşti cu vrednicie, des, te foloseşti.
Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci ÎMPĂRTĂŞIREA CU NEVREDNICIE, chiar dacă şi numai odată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si Iuda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!
Pentru ce dar să folosim sfânta Împărtăşanie cu MĂSURAREA VREMII? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi este doar conştiinţa curată!
Pe care deci să-i iubim? Pe cei care se împărtăşesc numai odată pe an? Sau pe cei ce se împărtăşesc de multe ori? Sau pe cei ce se împărtăşesc de puţine ori? Nu! Nu lăudăm nici pe cei ce se împărtăşesc o singură dată, nici pe acei ce se împărtăşesc de multe ori, nici pe acei care se împărtăşesc de puţine ori, ci lăudăm pe cei ce se împărtăşesc cu conştiinţă curată, cu inimă curată, cu petrecerea şi viaţa neosândită; cei ce sunt astfel, totdeauna se împărtăşească; cei ce ce nu sunt aşa, nici odată pe an nu sunt vrednici să se împărtăşească. Si din ce pricină? Pentru că se împărtăşesc spre osândirea lor, spre iad şi chinuri”.
____________________
Cât de adevărat şi simplu de înţeles ce ne spune acest sfânt în privinţa a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, fără a-L întărâta încălcând regulile! Observ iarăşi că nu degeaba i s-a asociat acestui mare Sfânt, epitetul "Gură de AUR".

Iată ce găsim în cartea Sf Ioan Iacob Hozevitul – Hrană Duhovnicească, la pagina 304:
"Când a venit vremea să înalţe Sfintele, rostind Preotul cuvintele: „Sfintele Sfinţilor" (iar cei de la strană zicând: „Unul Sfânt, unul Domnul Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin" - atunci unul din cei care stăteau de faţă a zis către cuviosul Nifon: „Mă rog, Părinte, pentru ce a rostit Preotul „Sfintele Sfinţilor?" Cuviosul a răspuns: Aceasta o rosteşte Preotul spre a vesti pe cei care sunt sfinţi (adică curaţi) ca să se apropie de Sfintele Mădulare ale lui Hristos Atunci acela a întrebat iarăşi (căci era om simplu): „Dar ce însemnează sfinţenie, Părinte?" Iar fericitul Nifon i-a zis: „Dacă cumva, fiule, eşti curvar, teme-te a te împărtăşi cu asemenea Taine, şi iarăşi dacă ai cu cineva duşmănie, să nu te apropii. Dacă eşti râzător (adică defăimător) şi clevetitor al aproapelui tău, atunci să nu te atingi de Mădularele lui Hristos. Dacă eşti vrednic, vino, iar dacă nu, să nu te apropii". Şi zicând acestea, a tăcut. Deci, şedea cuviosul Nifon având semn la cei care se împărtăşeau cu Sfintele Taine."


Iată ce găsim în cartea Sf Ioan Iacob Hozevitul – Hrană Duhovnicească, la pagina 308:
"ALTĂ POVESTIRE MAI ÎNFRICOŞATĂ
De la Sfântul Nil din Sfântul Munte Athos
In Insula Creta erau mai multe feluri de Mănăstiri, între care se afla şi un Schit în care trăiau părinţi monahi care se îngrijeau de mântuirea lor. Aceştia aveau doi duhovnici, care nu se potriveau unul cu altul. Unul învăţa pe ucenicii lui că postul nu foloseşte la nimic, decât numai patimile ne luptă şi ne vatămă. Iar celălalt zicea că din mâncare multă se nasc patimile. Cel dintâi iarăşi zicea că după cum fructele odrăslesc din copac şi cu cât se udă copacul şi fructul se măreşte şi se întăreşte, tot aşa şi omul cu cât mănâncă şi bea mai mult, se întăreşte şi se mişcă patimile.
Şi aşa se certau între ei, zicând cel dintâi celui de al doilea, că faci aceasta ca să-l laude lumea, şi că Dumnezeu a poruncit să păzim postul în zilele cele rânduite: Lunea, Miercurea şi Vinerea, iar în celelalte file să dezlegăm. A mai zis că cine posteşte Sâmbăta şi Duminica este eretic şi se afuriseşte.
Acestea auzind fiii cei duhovniceşti ai duhovnicului celui mai sus-numit care făcea pogorământ, mâncau şi beau pe săturate. Şi din aceasta pricină s-a întunecat mintea lor şi au căzut în nesimţire despre datoriile lor şi nicicum nu se mai gândeau la cele sufleteşti, fiind robiţi de patimi trupeşti, care sunt împotriva vieţii monahiceşti. Şi umplându-se de gânduri spurcate între dânşii, îndrăzneau şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine.
Mai târziu a murit duhovnicul care dezlega postul. Şi l-au îngropat In Biserică ca pe un sfânt, lângă Tronul împărătesc, în stânga. Intr-o noapte, când paraclisierul a intrat în Biserică să aprindă candelele, vede că arde strana Arhiereului. Îndată s-a dus să spună egumenului ce s-a întâmplat. Ducându-se repede în Biserică, vede că adevărat ardea cu foc care nu mistuie. Uitându-se şi spre Sfântul Altar, vede un Arhiereu îmbrăcat în haine Arhiereşti şi lângă dânsul doi îngeri în veşminte albe. Înţelegând că este vedere Dumnezeiască, a închis uşa Bisericii şi lua aminte la cele ce se petreceau. Şi vede că cei doi care erau îmbrăcaţi în veşminte albe, mergeau din Sf. Altar spre mormântul duhovnicului şi scoţând trupul afară, l-au ridicat cu multă cinste şi evlavie şi l-au adus în faţa uşilor Sfântului Altar. După aţeea a ieşit Arhiereul de la Jertfelnic ţinând în mâinile lui Sf. Disc şi l-a pus la gura trupului celui mort.
După aceea îl lovea în spate, şi de câte ori îl lovea, ieşea câte un Mărgăritar al Sfântului Trup al Stăpânului cu care s-a împărtăşit şi cădea pe Sf. Disc. Pe urmă l-a aşezat pe Sf. Masă. După aceea a luat şi Sf. Potir şi l-a pus la gura lui, şi tot aşa îl lovea în spate şi ieşea Sf. Sânge al Dumnezeieştii împărtăşiri, care cu nevrednicie s-a împărtăşit.
Căci, după cum Preotul curvar este oprit să slujească Dumnezeiasca liturghie, tot aşa şi duhovnicul care face pogorământ şi nu canoniseşte după Lege şi după Canoanele Bisericii, şi nu face mărturisirea cum trebuie şi iau bani de la cei ce se mărturisesc, sunt opriţi de a sluji Sf. liturghie.
După ce Arhiereul a luat Stăpânescul Trup şi Sânge de la mort, a zis către el: „Du-te de la Mine în osânda focului veşnic care l-am pregătit pentru tine şi pentru fiii tăi". Îndată l-au răpit Sf. îngeri cei îmbrăcaţi în haine albe pe trupul cel mort şi cu necinste l-au aruncat în groapă, lovindu-l cu pietre, l-au acoperit şi l-au lăsat. După aceM flăcările focului l-au înconjurat ajungând la uşa Bisericii. Au adus şi alte trupuri moarte care erau fiii lui cei duhovniceşti şi i-au pus înaintea Uşilor împărăteşti unul după altul, cu evlavie pentru Preacuratele Taine care erau în trupurile lor. Şi la fel a venit Arhiereul şi a luat de la toţi cu Discul şi Sf. Potir, Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge, după cum şi la duhovnic, zicând şi către ei: „Duceţi-vă de la Mine şi voi cu părintele vostru, în muncile cele veşnice ale iadului". Pe urmă Sf. Îngeri, trăgându-i cu neciste şi lovindu-i cu pietre, i-au aruncat in mormânt, acoperindu-i cu pietre."


La pag 325 găsim scris 
 "DESPRE ÎNSEMNĂTATEA CANONULUI
După cum este cunoscut de toţi, Taina cea Sfântă a Pocăinţei este alcătuită din două părţi principale şi anume:
1. Căinţa inimii şi    
2. Mărturisirea păcatelor.
La un loc cu mărturisirea este socotit şi canonul, care completează lucrul mărturisirii. Pocăinţa nu este deplină, dacă nu este urmată de împlinirea canonului rânduit de preot. Deci, putem spune că regula canonului este completarea mărturisirii şi zăvorul Pocăinţei.
Mulţi dintre creştinii de azi nu pot înţelege ce rost are canonul de la mărturisire. Unii îşi dau cu părerea că prin împlinirea canonului omul îşi răscumpără iertarea păcatelor. Cu alte cuvinte, ei socotesc canonul ca o despăgubire sau ca un fel de plată pentru păcate. Alţii socotesc canonul ca o pedeapsă sau taxă de ispăşire pentru vinovăţia păcatelor. Sunt apoi şi alţii, mai nepricepuţi, care cred că prin canon se răzbună preotul asupra celor vinovaţi, iar alţii, din multă nesimţire, nu dau nici o atenţie la rânduiala canonului, zicând că este ceva numai de formă sau numai o scornitură a preotului.
Toate părerile acestea sunt greşite şi aduc mare pagubă pentru mântuire. După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi după predaniile Bisericii, canonul de la mărturisire nu înseamnă nici răsplată sau despăgubire pentru păcate, nici pedeapsă pentru vina greşelilor, nici armă de răzbunare pentru slujitorii Bisericii şi nici formă goală sau născocire, cum cred unii. Canonul face parte din taina cea sfântă a Pocăinţei şi este ca o reţetă pe care o recomandă doctorul la cel bolnav.
Cel care a fost vătămat de răutatea păcatului este asemenea cu un om rănit, care are nevoie de îngrijirea doctorului. După ce lecuieşte pe cel rănit, doctorul îi rânduieşte şi o anumită dietă pentru ca să fie păzit de infecţie sau de inflamaţie. Chiar dacă se închide rana şi chiar dacă se tămăduieşte bolnavul, tot mai este nevoie de pază şi de întărire Tot asemenea şi duhovnicul, după ce îi citeşte molitfa de iertăciune, sau înainte de molitfa, îi rânduieşte o dietă la cel mărturisit, care se numeşte canon.
De aici putem cunoaşte că nu se dă iertare în schimbul canonului, căci împlinirea canonului urmează după molitfa de iertăciune pe care o citeşte preotul. Darul iertării la taina mărturisirii nu se dă pentru canon, ci din mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că prin canon îşi acoperă vina păcatelor sau că el dă preţul de răscumpărare pentru păcate. Vina păcatelor noastre a plătit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru toţi oamenii şi pentru totdeauna, aducându-Se pe Sine jertfă, prin Sfintele Lui Patimi. Insă nu primesc iertare decât numai cei binecredincioşi, care fac pocăinţă curată. Toate jertfele noastre şi toate canoanele nu au nici un preţ, fără Jertfa cea mare a Domnului.
Un singur păcat a săvârşit strămoşul Adam şi după el, vreme de cinci mii cinci sute de ani, toţi Drepţii, toţi Patriarhii şi toţi proorocii din Legea Veche, n-au putut să răscumpere păcatul moştenit de la Adam. Dacă pentru o singură greşeală n-au putut să plătească toţi aleşii cei din veac ai lui Dumnezeu, atunci cum să ne bizuim noi, păcătoşii, că vom plăti numai prin canon toată vina greşelilor noastre, care sunt mult mai grele ca ale lui Adam.
Numai jertfa cea negrăită a Mântuitorului acoperă mulţimea păcatelor noastre, dacă avem credinţă şi mărturisire curată. Căci prin mila Lui, noi toţi ne-am vindecat, cum grăieşte Sf. Biserică. în privinţa aceasta, mulţi se înşală, punându-şi nădejdea în canonul care îl împlinesc voiniceşte, iar la mărturisire nu au deplină umilinţă şi de multe ori osândesc pe cei mai slabi, care nu pot împlini canonul, ca ei, cu metanii până la pământ.
Dar să ştie toţi că nu numai metaniile şi închinăciunile sunt socotite drept canon. Ar însemna că numai cei voinici la trup se mântuiesc. Dar să ştim că toţi oamenii au canon. Canonul este de mai multe feluri şi se rânduieşte după puterea şi înlesnirea fiecăruia. La unii, duhovnicul rânduieşte să facă metanii mari sau închinăciuni, la alţii le rânduieşte post mai îndelungat, unora le porunceşte să nu mănânce carne şi să nu bea vin, iar pe alţii îi opreşte de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru o vreme oarecare sau pentru toată viaţa. La unii le rânduieşte să facă mai multe rugăciuni sau milostenii, pe unii ÎI îndeamnă să citească mai mult din cărţi sfinte, pe mireni îi opreşte de a merge la teatru sau la petreceri, pe unii îi îndeamnă să-i sfătuiască pe cei neştiutori, iar la alţii le porunceşte să păzească mai mult tăcerea.
Toate aceste rânduieli pe care le dă duhovnicul la mărturisire poartă numele de canon, adică dietă duhovnicească.

Iată ce scrie Cuviosul Nicodim Aghioritul în Sfâtuirea către Duhovnic:
„Nu uita, duhovnice, de a sfătui pe cei păcătoşi ca să nu-şi pună nădejdea în canon, nici să nu creadă că numai prin canon sau prin îndreptarea lor vor dobândi iertarea păcatelor de la Dumnezeu!" Nicidecum, căci aceasta este o părere greşită a ereticilor. Păcatul fiind o răutate nemărginită, care aduce ocară lui Dumnezeu, Celui nemărginit, nu este cu putinţă să se dezlege numai prin faptele sau îndreptările omului. Căci, după graiul Sf. prooroc Isaia: „Toţi ne-am născut cu întinăciune, ca o cârpă lepădată este toată dreptatea noastră".
Să avem toată încredinţarea că luăm iertarea păcatelor prin milia cea nemăsurată a lui Dumnezeu, prin răscumpărarea săvârşită de către Fiul lui Dumnezeu, prin moartea Sa şi prin sângele Său cel vărsat pe Cruce şi apoi prin sârguinţa noastră. Cum zice şi Sf. Apostol Pavel: „Nu prin lucrurile pe care întru dreptate le-am făcut noi, ci după a Lui milă ne-a mântuit pe noi" (Tit 3, 25).
Iar în cartea I a Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Sângele lui Hristos ne curăţeşte pe noi de tot păcatul". Aceasta se adevereşte şi prin cuvintele pe care însuşi Dumnezeu le rosteşte către Sf. Prooroc Isaia, zicând: „Eu sunt care şterg fărădelegile tale, pentru Mine!" adiclă prin milostivirea Mea.
Deci, nu canonul sau faptele noastre şterg păcatele, ci darul lui Dumnezeu împreună cu sârguinţa noastră. Canonul este pentru pază şi semnul prin care ne aducem aminte totdeauna de păcatele ce am făcut.
Despre aceasta ne lămureşte şi Sf. Ioan Gură de Aur zicând: „Nu pentru ca să-ţi munceşti gândul tău, ci ca să îţi înveţi sufletul tău să nu zburde la patimi şi să nu cadă iarăşi în aceleaşi, şi pe lângă aceasta, pentru ca să cunoşti cu adevărat, prin aducerea aminte, darul cel mare pe care l-ai primit de la Dumnezeu, iertându-ţi atâtea păcate, precum şi Pavel îşi aducea aminte totdeauna că a prigonit Biserica" (Cuvântarea a 38-a la cartea I către Corinteni).
CE ÎNSEAMNĂ DEPĂRATREA DE SFINTELE TAINE, PENTRU CEL CARE SE POCĂIEŞTE
Mulţi dintre noi ne împuţinăm la suflet şi ne descurajăm atunci când duhovnicul ne opreşte pentru o vreme de la Sfânta Împărtăşire.
Am avut prilejul să cunosc unele persoane, care fiind oprite de la Slintele Taine de către un preot, au alergat la altul mai milostiv, să le facă pogorământ. Această cerere nu ar fi spre vătămare, dacă persoana care s-a mărturisit, s-ar cunoaşte că este nevinovată şi nu are ceva vrednic de oprire.
Dar în cazul când cineva este vinovat de păcate grele şi caută să precupeţească mărturisirea, atunci îşi adună prin asta osândă peste osândă. Căci nesocotind sfatul unui preot, care îţi doreşte mântuirea şi alergând la altul, care este mai nepăsător, aceasta înseamnă că faci precupeţie cu Taina cea mare a Pocăinţei. Mai sunt şi unii, care nici pe cel care îl sfătuieşte nu-l ascultă şi nici pe altul nu întreabă, ci îşi dezleagă singuri canonul şi se împărtăşesc fără să aibă blagoslovenia cuvenită. Pe unii ca aceştia n-are cine să-i plângă şi îi ajunge fără zăbavă mânia lui Dumnezeu, căci ei cu bună ştiinţă se fac defăimători de cele sfinte, cum spune Cuviosul Nicodim Aghioritul.
După toate acestea îti grăim ţie, frate, că se cuvine să păzeşti cu dinadinsul depărtarea de împărtăşire, câţi ani va rândui duhovnicul tău. Pentru că depărtarea aceasta, la cei căzuţi în păcate grele, este o împlinire de canon a tuturor canoanelor. Şi această depărtare de împărtăşire este nevoie la cei vinovaţi de păcate, şi trebuie socotită aceasta depărtare ca o temelie a Pocăinţei celei adevărate.
Pentru că de vei îndrăzni să te împărtăşeşti în aceşti ani, prin aceasta te faci ca un al doilea Iudă. Şi de vei sili pe duhovnic să te ierte, atunci te arăţi prin aceasta că nu ai pocăinţă, ci te afli că eşti un silnic, adică eşti un tiran, care sileşti Legile cele dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Soboare şi ale Sfinţilor Părinţi. Atunci dumnezeiasca împărtăşire nu-ţi este spre iertare, ci spre osândă şi mai multă muncă. şi pentru ca să înţelegi aceasta mai bine, primeşte această pildă: precum un om care are răni la trup, merge de se arată la doctor şi primeşte de la dânsul poruncă să pună cutare plasture la răni şi pe lângă aceasta să nu bea vin, să nu mănânce anumite bucate, căci altfel nu i se vindecă rănile; în acest chip şi tu frate, ai avut răni gândite, adică duhovniceşti în sufletul tău (adică păcatele).
Arătându-te la duhovnic, acesta ţi-a rânduit să pui plasture la răni, care este canonul postirii, al mâncării celei uscate, al metaniilor, al milostivirii şi al Rugăciunii. Deci, dacă nu vei asculta sfatul lui, ci vei lua cele oprite, adică Sfintele Taine, atunci rănile tale nu se vindecă şi păcatele nu se curăţesc, ci dimpotrivă, mai cumplite şi mai mari se fac. Dar nu numai atât, ci şi moarte sufletească şi trupească îţi pricinuieşte această neascultare, precum zice dumnezeiescul Pavel: „Pentru aceastamulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi răposează, adică mor sufleteşte. Şi aceasta zice Sf. Apostol, pentru că unii fiind nevrednici, se împărtăşesc şi din cauza aceasta ajung bolnavi, neputincioşi şi mulţi dintre ei mor. Noi ştim că toţi oamenii se îmbolnăvesc trupeşte şi nimeni nu este scutit de neputinţă şi de moarte, însă boala şi neputinţa precum şi moartea celor care se fac vinovaţi de Trupul şi Sângele Domnului, nu sunt obişnuite, ca la toţi oamenii.De obicei la aceştia bolile şi neputinţele sunt mai mult sufleteşti, dar se răsfrâng şi asupra trupuluL La ei vine boala pe neaşteptate şi fără să aibă vreo pricină firească, îi ajunge de multe ori paralizarea sau boală grea la creier. Mai toţi au mereu fiori de frică, neastâmpăr şi sunt cu ideea că îi urmăreşte cineva şi îi persecută. Întocmai cum spune IN Sfânta Scriptură despre Cain. Acela s-a făcut vinovat de sângele fratelui său, iar cel care îndrăzneşte la Sfintele Taine, fără să aibă blagoslovenie se face vinovat Trupului şi Sângelui celui scump al Domnului. Iată pentru ce Sf. Părinţi îi aseamănă pe aceştia cu vânzătorul luda Iscarioteanul.

DESPRE FOLOSUL CANONULUI
Cel care păzeşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii. Aşa scrie Sfântul Nicodim Aghioritul şi anume iată ce spune despre aceasta: de vei păzi canonul duhovnicului tău, arăţi prin aceasta că în adevăr te pocăieşti şi eşti adevărat „fiu al lui Dumnezeu" după dar şi al Sfintei Biserici, care a rânduit această certare a canonului.
Iar dacă dimpotrivă, vei lepăda canonul duhovnicului tău, aceasta este semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă. Este semn că nu eşti adevărat fiu al lui Dumnezeu şi al Bisericii. Aceasta se adevereşte şi din cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: „De suferiţi certarea, Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii, căci oare este vreun fiu pe care tatăl său să nu-l certe? Iar de rămâneţi fără certare, care este obştească pentru toţi, atunci nu sunteţi fii, ci copii născuţi fără de lege (bastarzi). Fiecare certare nu ni se pare la început bucurie, ci întristare, dar mai târziu aduce prin ea roadele dătătoare de pace ale dreptăţii!" (Evr. l2, 7, 8 şi ll).
Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceste cuvinte apostoleşti, spune că omul păcătos este asemenea unui cal nărăvaş. Când îl vede stăpânul pe cal că nu merge bine pe drum şi caută să-l dea în prăpastie, atunci îi pune zăbale în gură, îl smuceşte cu putere şi de multe ori îl loveşte cu biciul. Dar aceasta nu o face spre răzbunare sau spre pedeapsă, ci ca să-l înveţe a păzi drumul. La fel să se înţeleagă şi canonul pe care îl rânduieşte duhovnicul celui care alunecă în diferite păcate. Căci ştiut este că dacă leagă duhovnicul, Dumnezeu nu mai leagă a doua oară, şi când ne judecă duhovnicul, atunci scăpăm de judecata cea viitoare a lui Dumnezeu. Deci să nu pară ca o asprime sau ca o tiranie canonul duhovnicului, ci dimpotrivă ca o mare blândeţe şi ca o iscusită vindecare.
Se întâmplă uneori ca duhovnicul să fie prea milostiv şi să-ţi rânduiască puţin canon. Atunci se cuvine ca tu singur să-l rogi să-ţi dea mai mult, precum obişnuiesc să facă mulţi din cei care se pocăiesc cu fierbinţeală, pentru a îmblânzi prin canonul acesta vremelnic Dumnezeiasca dreptate şi ca să te încredinţezi mai mult că Dumnezeu ţi-a iertat pedeapsa cea veşnică, care se cădea ţie pentru păcate.
PENTRU CEI CARE DEFĂIMA CANONUL DE LA MĂRTURISIRE
Înţeleptul ierarh Gavriil al Filadelfiei scrie în cartea sa „Pentru Taine" următoarele: „cel care nu s-a supus canoanelor, este nevoie să se trimită la judecăţile cele de acolo, adică la Judeţul cel înfricoşat şi va da cuvânt pentru răutăţile ce a făcut, ca cel ce a călcat legile Bisericii". La aceste cuvinte, adaugă şi Sfântul Nicodim Aghioritul sfatuirea sa, zicând: „în scurt îţi zicem că una din două cuvinte se cuvine să alegi, o, frate: sau aici să iei vremelnic canonul păcatelor laie, sau acolo veşnic, în lumea cealaltă. Dacă îl vei primi aici, în viaţa aceasta, atunci scapi de cel de acolo. Iar de nu îl vei lua aici, negreşit îl vei lua acolo veşnic.
Dacă nu asculţi de cuvântul duhovnicului şi nu primeşti canonul legiuit, atunci să ştii că duhovnicul nu are putere să te ierte, căci zice Sf. Vasile cel Mare că puterea de a ierta păcatele nu este absoluţi, adică nu se dă aşa cum se întâmplă, ci după ascultarea celui care se pocăieşte, către cel care îi îngrijeşte sufletul (Cuv. l5 al Sf. Vasile cel Mare despre Certări).
Deci se cuvine să primească păcătosul cu bucurie canonul său. Dacă sora lui Moise nu ar fi fost izgonită afară din tabără, timp de 7 zile, canon pentru greşeală, nu s-ar fi curăţit de lepră. Dacă omul cel prea desfrânat din Corint nu s-ar fi dat satanei, după canonul Sf. Apostol, atunci nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Cor. cap. V).
La fel şi tu, frate, de nu vei lua această puţină certare a canonului, atunci nici de lepra păcatelor nu te curăţeşti desăvârşit, nici sufletul tău nu se mântuieşte. Împăratul David, ca să-şi împlinească canonul, a foslt izgonit de la împărăţie de către însuşi fiul său, Avesalom. Umbla prin munţi şi prin văi cu picioarele goale şi era urât şi împroşcat cu pietre de către semenii săi, căci, deşi prin mărturisire l-a iertat Dumnezeu, nu i s-a iertat canonul, adică certarea vremelnică pentru păcat.
Împăratul Teodosie cel Mare, care este în rândul sfinţilor, a fost canonisit de Sf. Ambrozie să nu intre în Biserică 8 luni de zile, iar alt împărat pentru omorul ce făcuse, a fost canonisit ca dezbrăcându-se de hainele împărăteşti, să meargă desculţ pe un munte înalt şi acolo si petreacă 40 de zile în rugăciuni, gustând numai pâine şi apă şi odihnindu-se pe pământ gol. Şi alţi împăraţi au făcut canon greu pentru păcatele lor. Iar tu, omule, oare eşti mai mare decât aceia sau mai gingaş la trup decât ei? De ce nu primeşti puţinul canon pentru păcatele tale? Să nu te înşele gândul că prin bani vei răscumpăra canonul tău. Împăraţii aceştia aveau mai mulţi bani decât tine şi ar fi putut să plătească milioane de galbeni, numai să nu ia acest fel de canon. Dar aceasta nu este cu putinţă să se facă. Trupul care a păcătuit, acela trebuie să se certe.
ÎNTRISTAREA CEA PENTRU PĂCATE
Am amintit mai înainte că cel care se pocăieşte cu adevărat, trebuie să simtă durere în inimă pentru păcatele sale, adică să aibă întristare şi zdrobire de inimă. Avem ca pildă întristarea Sf. Prooroc David, care uda cu lacrimi aşternutul său şi băutura sa cu lacrimi o amesteca. Iar în Sf. Evanghelie, avem pilda vameşului cel păcătos, care din multă ruşine şi întristare, nu îndrăznea sa ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-şi pieptul cu pumnii.
Orice om care greşeşte înaintea lui Dumnezeu simte o durere lăuntrică, o părere de rău pentru că a scârbit pe Dumnezeu. Această întristare, care zdrobeşte inima şi de multe ori stoarce lacrimi fierbinţi, este socotită ca cea dintâi jertfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale. „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită" (zice Sf. Prooroc David). Iar Sf. Apostol Pavel, în cartea sa către Corinteni scrie că „întristarea pentru Dumnezeu naşte pocăinţă neschimbăcioasă, iar întristarea lumească, naşte moarte" (2 Cor, 7, l0).
Apoi femeia cea păcătoasă din Sf. Evanghelie uda cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le ştergea cu părul capului, iar Sf. Apostol Petru, ieşind din curtea arhiereului a plâns cu amar pentru cuvintele lepădării lui. Însă trebuie să luăm seama că nu orice întristare este semn de pocăinţă curată. Mai este şi întristarea falsă, care nu vine din pocăinţă, ci din ambiţie şi din iubirea de sine.
Aşa, de pildă, când cineva se zdrobeşte şi se boceşte de frică ca nu cumva să se descopere păcatul lui şi să se facă de ruşine. Aceasta se întâmplă la oamenii mândri, care nu plâng pentru că au scârbit pe Dumnezeu prin păcate, ci plâng de frică să nu se descopere urâciunea lor şi să pătimească ruşine. Ei se tânguiesc şi se roagă lui Dumnezeu nu pentru iertare, ci ca să-i izbăvească de ruşinea oamenilor, adică să le acopere păcatul. Iar dacă unii ca aceştia s-au încredinţat că nu s-a descoperit păcatul lor, atunci uită întristarea şi urmează din nou cele vechi. Tot asemenea şi cei care au păcate grele nemărturisite, când ajung la vreo primejdie de moarte, atunci îi vezi că se zdrobesc şi se tânguie cu amar. Dar această întristare nu este după Dumnezeu, căci este schimbăcioasă. Ea vine numai de frica morţii, iar nu din pocăinţă curată. Cel care are căinţă adevărată, nu aşteaptă să vină boală grea, sau altă primejdie mare spre a se pocăi, ci totdeauna se căieşte şi caută să se mărturisească, fără să ajungă la primejdie.
Pe când cei care se căiesc numai de frica morţii, au întristare înşelătoare. Unii ca aceştia, când văd că a trecut primejdia, părăsesc pocăinţa. Atunci îi vezi că se schimbă numaidecât, uită întristarea cea pentru păcate şi de multe ori de căiesc pentru că s-au pocăit. Iar dncA din întâmplare au apucat să spună la cineva o parte din păcate, atunol se feresc de persoana aceea ca şi cum ar avea o boală molipsitoare. I IM uneori se poartă cu duşmănie faţă de persoana care i-a îndemnat la pocăinţă. Pentru că a trecut primejdia, ei nu mai au frică de moarlc, încep iarăşi duşmăniile vechi, pe care le-au curmat la vreme de primejdi» şi lucrează iar fărădelegea. Aceasta este întristarea cea mincinoasă, car» izvorăşte mai mult din ambiţie, iar nu din frica lui Dumnezeu. „întristare» cea după Dumnezeu naşte pocăinţă neschimbăcioasă", după cuvântul apostolesc, iar întristarea care vine numai la vreme de primejdie, nu est» semn de pocăinţă, ci este o întristare falsă sau lumească, cum o numeşte Sf. Apostol Pavel şi această întristare aduce moarte. Aşa a fost întristarea împăratului Saul şi a lui Ahab, care nu le-a folosit la nimic.

CUL POCĂINŢEI. UŞA MÂNTUIRII
După cum vedeţi în chipul zugrăvit alături(*), uşa nu este prinsă de tocuri. Dacă am pune numai tocurile, nu putem zice că am asigurat casa. Şi iarăşi, dacă punem numai uşa singură rezemată de zid fără să aibă tocuri, nu facem treaba de ispravă. Pentru asigurarea casei este nevoie de uşă împreună cu tocurile.
Deci, după cum uşa de la casă este prinsă de tocuri, tot aşa şi mărturisirea este legată de pocăinţa inimii şi amândouă împreună alcătuiesc Taina Pocăinţei care asigură mântuirea noastră.
Acum să le luăm pe fiecare deosebit şi să vedem cum sunt alcătuite: Părţile din care se naşte căinţa inimii sunt patru la număr, după cum şi tocurile de la casă sunt făcute din patru lemne.
1. Pragul căinţei este cercetarea conştiinţei. Fără pragul acesta nimeni nu se pocăieşte.
2. Din cercetarea cugetului se naşte întristarea pentru păcate, care alcătuieşte lemnul din dreapta tocurilor.
3. După aceea ne hotărâm ca să nu mai lucrăm cele rele. Aceasta hotărâre este latura din stânga a tocurilor, după cum se vede în poza alăturată.
4. În sfârşit se pune şi partea de sus a pragului, care este împăcarea cu toţi pe care i-am supărat ori i-am nedreptăţit, iertând şi pe cei care ne-au greşit nouă. Fără împăcare, căinţa noastră nu este deplină.
După ce facem aceste patru lucruri adică: cercetarea, întristarea, hotărârea şi împăcarea, ca pe nişte tocuri ale pocăinţei, pe urmă aşezăm şi uşa, adică facem mărturisirea păcatelor.
Mărturisirea trebuie săvârşită fără pricinuire şi cu deplină umilinţă, acestea sunt ca şi stinghiile care sunt de-a curmezişul uşii ca să întărească scândurile. Împlinind mărturisirea, noi cerem apoi canonul cuvenit, care este ca un zăvor pentru uşa pocăinţei. Abia după ce făgăduim că vom împlini sfatul duhovnicului, primim dezlegarea de păcate prin molitfa preotului, care este cheia de la taina pocăinţei.
Trebuie ştiut că prin canon nu se înţelege numai metanii şi închinăciuni, ci orice îndeletnicire pe care o rânduieşte duhovnicul (fie post, milostenie, tăcere, iertăciune, citirea cărţilor, etc).
Cu asta se împlineşte pocăinţa desăvârşită, care este ca un al doilea Botez.”

În aceeaşi carte la pag. 390 găsim scris pentru cei care socotesc preoţi buni doar după cele exterioare (post, nevoinţă, înfăţişare) uitând că şi "sfinţii" ereticilor pot avea toate aceste lucruri:  
“Fraţilor, dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sf. Duh lucrează prin el la orice Taina bisericească - oricât de păcătos ar fi el. Numai când este oprit sau caterisit de către Sobor ori de către arhiereul locului, sau când predica pe faţă vreo credinţă greşită, atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sf. Duh prin el. Atunci doar poţi să te fereşti de asemenea cleric.”


În aceeaşi carte la pag. 438 găsim  scris:  
‘’ CUM SE ÎNŢELEGE IERTAREA CARE SE DĂ PRIN TAINA MĂRTURISIRII
Am scris în mai multe rânduri despre aceasta, însă văd că unii toi mai au îndoială despre iertarea pe care o primesc la mărturisire. Din multa nedumerire ajung uneori la deznădăjduire, pentru aceasta mai scriu iarăşi câteva cuvinte spre lămurire.
Mulţi se întreabă cu mintea: „Pentru ce se mai dă canonul şi uneori chiar oprirea de la Sf. împărtăşire, de vreme ce cel care s-a mărturisit a primit iertare?" Acest lucru îi face pe mulţi să se îndoiască şi pentnru asta nu dau atenţia cuvenită la taina mărturisirii.
Văzând că li se dă canon după mărturisire, ei cred că nu primesc iertare de păcate, până când nu termină canonul rânduit de preot. Această părere este cu totul greşită şi străină de credinţa noastră. Papistaşii au această învăţătură greşită, pentru care au şi născocit Purgatoriul, adică locul unde se curăţă după moarte sufletele care nu şi-au împlinit canonul. Aceştia spun că afară de Rai şi de iad, mai este un loc numit purgatoriu, unde se pedepsesc o vreme sufletele celor care s-au mărturisit şi au primit Sfintele Taine, dar n-au apucat să termine canonul rânduit de preot.
Noi, creştinii ortodocşi, credem şi mărturisim că tot cel ce se pocăieşte, mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă, primeşte iertare de la Dumnezeu chiar în clipa când îi citeşte preotul dezlegarea, învăţătura aceasta este întărită de Sfintele Soboare şi anume prin canonul 2 al Soborului din Laodiceea, prin canonul 3 al Soborului de la Niceea, prin canonul l02 al Soborului din Trulan şi prin canonul 5 al Soborului din Ancira. De asemenea, se întăreşte aceasta şi prin canonul 74 al Sf. Vasile cel Mare, precum şi prin canonul 3 al Sf. Grigore, Kpiscopul Nisiei (către Litoion).
Avem apoi ca mărturie cuvintele Sf. Simeon, Arhiepiscopul lesalonicului, care spune că iertarea păcatelor se dă chiar în ceasul mărturisirii, când omul îşi destăinuieşte deplin toate păcatele sale cu zdrobire de inimă şi cu hotărâre statornică de a nu mai păcătui. Şi ne încredinţează pentru aceasta Sf. Simeon, aducând ca pildă cuvintele Sf. Evanghelii, unde spune cum a primit îndată iertare vameşul cel smerit din Templu, mai marele vameşilor zaheu din Ierihon, slăbănogul de la Vitezda, apoi Fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, femeia cea desfrânată şi alţii care s-au căit din toată inima.
Potrivit cu pildele acestea din Sf. Evanghelie, a scris şi Sf. Atanasie cel Mare către Antioh, că toţi cei care cu adevărat se pocăiesc, într-o clipă se eliberează de greutatea cea mai dinainte a păcatelor şi de osândă. Pentru aceasta zice Sfântul: „Chiar de va muri a doua zi cel care s-a mărturisit, este primită la Dumnezeu pocăinţa lui".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru iertare nu este nevoie de zile sau de ani mulţi... căci de se va îndepărta omul de relele cele mai dinainte, făgăduind lui Dumnezeu cu adevărat că nu se mai atinge de ele, atunci nu cere Dumnezeu mai mult ca răspuns (din cartea cea către Sf. Filogoniu).
Din aceste mărturii ppate să înţeleagă oricine că prin pocăinţă şi mărturisire curată creştinul dobândeşte îndată iertarea pentru păcate, însă nu i se iartă împreună şi canonul păcatelor. Cu alte cuvinte, păcatele se iartă prin mărturisire, dar certarea pentru păcate rămâne. De aici a ieşit şi proverbul în lume: „De iertat eşti iertat, dar canonul ai de purtat
La fel se întâmplă şi cu cei care îşi mărturisesc păcatele cele grele aşa cum se cuvine: primesc iertare prin rugăciunea preotului, dar rămăne asupra lor certarea pentru păcate, adică canonul. Dacă nu primim certarea în viaţa aceasta, atunci o luăm veşnic pe lumea cealaltă. Sf Prooroc David a primit cu bucurie certarea cea vremelnică ca să scape de cea veşnică, pentru aceasta zice la Psaltire: „De certat m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!" în ziua de azi există îndoială pentru iertarea de la mărturisire mai ales se îndoiesc cei cu păcate grele, care sunt opriţi de la Sf. împărtăşire pentru o vreme. Căci zic ei: „Cum sunt iertat, dacă am legătura canonului?"
La aceasta răspunde Sf. Nicodim Aghioritul, zicând: „Adevărul este că se iartă păcatul, prin mărturisire însă pe baza făgăduinţei că va păzi canonul şi depărtarea de Sf. împărtăşanie". Pentru aceasta se obişnuieşte"ca înainte de molitfa iertării, duhovnicul să-i rânduiască canonul potrivit pentru păcate. Canonul nu este însăşi plata pentru vina păcatului, ci este mai mult o condiţie care se pune înainte de iertare Cuviosul Nicodim mai spune că rostul canonului, la cei care au păcate grele nu este numai pentru certarea păcătosului, ci mai cu seamă a secerca şi a se întemeia creştinul mai mult în darul iertării, pe care l-a primit la mărturisire.
Cu alte cuvinte, este nevoie de această dietă duhovnicească pentru a-l păzi pe om să nu-şi piardă darul, adică să nu alunece iarăşi în cele vechi. Deci să fie încredinţat fiecare că prin mărturisire curată, primeşte iertarea îndată, oricât de mare ar fi păcatul lui. Dumnezeu iartă cu aceeaşi uşurinţă, atât pe cele mici, cât şi pe cele mari. Căci zice în cartea întâi sobornicească a Sf. Evanghelist Ioan: „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios şi drept este Domnul spre a ne ierta păcatele noastre şi a ne curaţi de orice nedreptate!"
Toţi cei care au fost învrăjbiţi cu Dumnezeu prin păcate grele, la taina mărturisirii se împacă iarăşi cu Dumnezeu, care le înnoieşte dreptul de moştenire cerească şi ei primesc iarăşi darul pe care l-au pierdut.
Sărutarea fiului pierdut din Sf. Evanghelie închipuie împăcarea celui păcătos cu Părintele Ceresc, iar inelul pe care l-a primit fiul cel pierdut, este darul Sf. Duh, care se întoarce iarăşi la cel care se pocăieşte după lege. Apoi viţelul cel gras, care s-a înjunghiat la aflarea fiului, închipuie Trupul şi Sângele Domnului, care se jertfeşte pentru noi, păcătoşii. Toate canoanele şi toate nevoinţele noastre nu au nici o valoare fără această jertfă dumnezeiască. Izvorul iertării noastre este Jertfa cea negrăită a Mântuitorului nostru.
Însuşi Domnul spune la Sf. Evanghelie de la Matei că a venit în lume, „ca să-şi dea sufletul Său pentru răscumpărarea multora".
Iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat". (I Ioan, l, 7).".

La pag 521 în aceeaşi carte gasim scris: “Sfântul Grigore, ucenicul Sfântului Vasile cel Nou, atunci când a fost răpit în vedenie până la sfânta cetate a Ierusalimului de sus. Acolo, a văzut cum, după soboarele de drepţi ce s-au rânduit în sfânta cetate, a mai venit şi un sobor mare de mireni şi s-a rânduit şi acesta. După aceasta, a venit şi un sobor mic de călugări şi s-a rânduit la muncile cele veşnice. Sfântul Grigore, fiindu-i cam ruşine pentru cinul călugăresc ce se numeşte neam sfânt, căutând spre cei doi Sfinţi îngeri ce-l purtau, unul de o subsuoară şi altul de cealaltă, le-a zis: „Ce poate fi lucrul acesta, că soborul cel mare de mireni s-a rânduit în sfânta cetate, iar soboraşul acesta mic de călugări la muncile veşnice". Atunci răspunseră sfinţii îngeri: „Fiule, la vremea de apoi, tot neamul călugăresc şi duhovnicesc se va porni spre pierzare". Şi iarăşi a îndrăznit Sfântul Grigore: „Dacă-i aşa, apoi cine se va mântui?" Sfinţii îngeri i-au răspuns: „Cel ce va iubi sărăcia de bună voie, prigoana şi smerenia, acela se va mântui". 

Nota autorului:


În calitate de fost simpatizant legionar activ, cu ascultare oarbă până nu demult de toate învăţăturile Pr Justin (Dumnezeu să-l ierte!) cât şi de duhovnicii” mei legionari pe linia Pr Justin, care erau ucenici direcţi ai acestuia, vă pot da următoarele sfaturi doar pentru a trage şi voi învăţătură din greşelile mele care erau foarte aproape să mă trimită în mormânt, nepregătit, dacă Bunul Dumnezeu nu m-ar fi oprit din mila Lui, la timp:
1.                Fiţi oi ascultătoare de Biserică, iar nu capre. Căutaţi să citiţi doar cărţi duhovniceşti şi rugăciuni aprobate (canonice) iar nu scrieri eretice, apocrife sau sincretiste. De asemenea, toţi marii Sf Părinţi subliniază necesitatea lecturării zilnice a Bibliei, fie măcar şi câte un singur capitol. Ajută enorm la luminarea minţii.
2.           Luaţi-vă duhovnici care urmează fără abatere doar Calea  Lui Hristos şi a Sf Părinţi canonizaţi de Biserică, iar nu a unor bieţi oameni deviaţi de la Calea cea Dreaptă, cum ar fi Codreanu  şi toţi cei ce-l urmează pe acest om. Nu uitaţi că “Nu puteţi sluji la doi Domni” ! 
Iată câteva citate din Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte grăitoare despre felul cum trebuie să spovedească și să împărtășească preotul pe păstoriții săi:
„Voi n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine, dacă n-are o grijă destul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în puterea sa ca să-i îndrepte.”
„Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.”
„Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală”
3.             Toţi marii Sf Părinţi spun că e foarte important să căutăm după toată puterea noastră un duhovnic cât mai bun, şi să căutăm Adevărul, punându-ne bine la punct. E foarte bine ca familia să aibe acelaşi duhovnic. Tot Sf Părinţi ne învaţă cum să discernem un dohovnic dacă e bun sau nu, în funcţie de ceea ce mărturiseşte, adică să mărturisească drept fără abatere de la Adevăr, să fie în stare să deosebească binele de rău,  şi mai puţin în funcţie de cele exterioare  (se arată smerit sau postitor, are barbă etc). 
Despre alegerea duhovnicului ne invață foarte clar Sfântul Simeon care spune că: "Stăpânul ne învaţă să nu ne lăsăm amăgiţi numai de cuvinte şi să nu credem pe orice om care spune despre sine că e duhovnicesc, ci numai dacă avem mai înainte confirmarea din viaţa şi din faptele lui, şi mai cu seamă dacă cuvintele şi faptele lui consună cu cele ale Domnului şi ale Apostolilor şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi abia atunci să primim şi să ascultăm cuvintele lui ca şi cuvintele lui Hristos. Iar dacă nu, chiar dacă ar învia pe morţi, chiar dacă ar arăta zeci de mii de alte minuni, să ne întoarcem de la el şi să-l urâm ca pe un demon, mai cu seamă atunci când vedem că, dacă e povăţuit, nu primeşte să-şi schimbe gândul său, ci stăruie în cunoştinţa sa rătăcită şi socoteşte că-şi are vieţuirea şi petrecerea sa în ceruri (Flp. 3, 20)”
Să nu uităm că şi sfinţii ereticilor practicau asceza extremă prin multe posturi şi nevoinţe aspre, şi se arătau foarte smeriţi în fața lumii. Dar nu se aflau în Adevăr, şi nu aveau nici smerenia Lui Hristos.
“Orb pe orb nu poate călăuzi ci vor merge amândoi în groapă”. Învăţătura unuia care urmează şi altuia decât învăţăturii celei drepte a Lui Hristos te va abate de la mântuire, ducându-te inevitabil în rătăcire.
Cunosc multi oameni in jurul meu care din cauză că stiu că au asigurată cel puţin raţia de 4 împărtăşanii pe an de la duhovnicii lor “buni şi cu dragoste” nici nu se mai sârguiesc să se schimbe cu adevărat, rămânând fix cu aceleaşi patimi, doar că  ascunse mult mai bine.
Gasim in Patericul Egiptean scris că smerenia adevărată este strâns conditionată de dragostea emanată către cei din jur. Astfel, un duhovnic bun isi va căuta ca pe oaia cea pierdută pe ucenicul căzut in necazuri şi ispite grele, isi va pune sufletul său pentru ucenic, se va interesa de soarta lui şi nu va sta nepăsător.

Tot Sfantul Ioan Gura de Aur ne mai spune:
„Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevarată, acela care va schimba chiar cât de puţin în ea, o va vătăma pe toată. 
Căci dacă, pe de o parte dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.”

În încheiere, vă voi lăsa câteva pasaje utile din Noul Testament.


Ioan 8-31: “Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”
Mai ştim de la Faptele Apostolilor 3, 17-19 că neştiinţa nu te scapă de osândă dacă nu te pocăieşti.

Sf Apostol Petru spune la Fapte Cap.20:
“29. eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.
30. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.
31. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.
32. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi.”


Corinteni II Cap.12:
“ 14. Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.
15. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin.
16. Dar fie! Eu nu v-am împovărat. Ci, fiind isteţ, v-am prins cu înşelăciune.
17. Am tras eu folos de la voi, prin vreunul din aceia pe care i-am trimis?
18. L-am rugat pe Tit şi am trimis, împreună cu el, pe fratele. V-a asuprit Tit cu ceva? N-am umblat noi în acelaşi duh? N-am călcat noi pe aceleaşi urme?
19. De mult vi se pare că ne apărăm faţă de voi. Dar noi grăim în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Şi toate acestea, iubiţii mei, pentru zidirea voastră.
20. Căci mă tem ca nu cumva venind, să nu vă găsesc pe voi aşa precum voiesc, iar eu să fiu găsit de voi aşa precum nu voiţi; mă tem adică de certuri, de pizmă, de mânii, de întărâtări, de clevetiri, de murmure, de îngâmfări, de tulburări;
21. Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut.”

Corinteni II Cap.12:
“11. Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.”

La Matei Cap.23, Mântuitorul ne spune şi El ceea ce evlavia populară cunoaşte sub forma „Fă ce zice popa, nu ce face popa:
“1. Atunci a vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi,
2.   Zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise;
3.   Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.
4.   Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.
5.   Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale.
6.   Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi,
7.   Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi.
8.   Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.
9.   Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.
10. Nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos.
11. Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.
12. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa.
13. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
23. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi
24. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
25. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.
26. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară.
27. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.
28. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.

29. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MARILE PROBLEME ALE MIŞCĂRII LEGIONARE (dovezi chiar din cărţile legionare privind caracterul fascist, antisemit, ecumenist, ezoterist şi neortodox al grupării legionare)

RĂTĂCIRILE ECUMENISTE ale Arhim. ILIE CLEOPA din cartea “CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ”

Conspiratia clanurilor de machedoni împotriva României